" 'may God grant we kill some living creature' Lee said. 'Gene, I hear something squawking over there. I'm going to try and shoot it."
'what is it?'
'how should i know? it's alive, isn't it? "
Iggy Artbuckle și-a pierdut căcatul de drum spre casă. Era mic, gras și îi era frică. Și începea să se facă foarte, foarte frig. Iggy se gândea : "Ah, mami!". Erau chestii pe care și le zicea în gand, pentru că îi era frică să-și audă vocea; îi era frică de ecoul pe care vocea îl lovea de copaci o dată, de două ori, apoi liniștea.[Bine, pădurea e un sistem] Liniștea era de un fel. Liniștea se întindea până departe, era peste tot în jur, de fiecare dată cand se oprea, Iggy Artbuckle se surprindea căutând-o din priviri. Apoi se înfiora. Liniștea nu era liniște. Era o tăcere în care Iggy nu auzea nici un zgomot familiar. Dar peste tot înfloreau foșnete și frunze uscate trosneau sub pași furișati și păsări în culori triste zburau scurt apoi își cântau întrebări extrem de particulare "Cine e Iggy?" cine e...unde sunt..o sa se intunece in curand..
E frig și sunt singur. Ce atitudine pesimistă ținea în mână Iggy. De frică îi era ciudă. ”O să ajung acasă pe întuneric, o să ajung prea târziu pentru cină, o sa fie rece mâncarea, o să..” "O să încep sa plâng" realiză, ”dacă o țin tot așa” și porni cu un pas mic; întâi unul, apoi altul, parcă mai mic. Poteca nu părea deloc prietenoasă; copaci înalți(și tufisuri); flori violet luminau straniu. Iggy mergea cu căcatul la cur.
După un copac apare David Bowie.
-Hei Iggy.
-Bună ziua, domnule Bowie. Ce bine că vă întâlnesc. Credeam că o să ajung acasă pe întuneric.
Bowie era gen ce nasol.
-Hai cu mine, că te duc eu.
Iggy era fericit; mergea acasă cu cineva, nu era singur.
-Pot să te iau de mână, David?
David luă mâna pustiului într-a lui. Era moale, pufoasă avea o căldură plăcută. "E bine" zicea David. E o seară frumoasă, frumoasă de tot, ce faină e pădurea seara, ce liniște impunătoare și în același timp, câtă viață nevăzută bâjbâie în jurul potecii (si tufisuri). "De fapt nu e liniște" gândi. "Sunt doar zogomote străine mie, de asta pare tăcerea pădurii așa mare. Noaptea se lăsa repede, copacii aruncau între ei umbre lungi, modele intricate, nepotrivite. "Nimic nu îmi e familiar, probabil puștiul simte la fel". Strânse mânuța pufoasă mai tare în palmă. Senzația era că ținea în palmă un pui de pasăre, pulsând fierbinte dintr-o inimă miniaturală. Era OK.
-Iggy Artbuckle, ce mare te-ai făcut, mergi singur noaptea prin pădure, nu ți-e frică de nimic, ești tare rău.
Iggy zâmbea tot, numai ochi. Bănuia că Bowie face bășcălie de el, că l-a simțit că e speriat, dar acum nu-i mai păsa. Nici nu îi mai era așa frică; acum își permitea luxul de a arunca unele priviri furișe în întunericul care se zvârcolea plin de umbre. Câteodată, la un cot al potecii întrezărea forme amenințătoare, pentru câte o secundă plină de fiori, și atunci se agăța mai tare de Bowie. Se lipea de pantalonii lui mulați și se liniștea imediat.
-David?
-Da. Bowie mergea pe poteci doar în trup. Mintea îi era oarecum agățată distrat de o idee, pe care și-o amintea, apoi o alunga singur. O joacă ca alergatul unei verișoare pe o pajiste.
-Ce te frământă, Artbuckle?
-De ce te îmbraci așa ciudat, David?
Puștiul puse întrebarea dintr-o singură suflare ca la școală, după aceea se opri brusc și își privi adidașii.
Bowie era gen un pic încurcat. Un pic.
-Mă îmbrac modern. Iggy Artbuckle. De unde ai scos-o că mă îmbrac ciudat? Care-i faza cu căcatul ăsta, vrei să te las singur în pădure?
-Ce înseamnă modern, David Bowie?
Adică, "Adică modern, de ce vrea ăsta micu să crească chiar azi, ufff." Adică, Iggy Artbuckle, eu iau tot ce e nou sau foarte nou din jur și când le amestec iese modern, adică na, contemporan și o dau super tare și îmi place să arăt trăsnet, înțelegi?
-Trăsnet?
-Da. Adică vreau să fiu cel mai frumos lucuru din zona oriunde aș fi. Uite, chiar și acum, prin pădure când merg sunt așa relaxat pentru că mă aștept ca atunci când trec pe lângă un copac, copacul să mă placă, să mă dorească chiar, să își dorească să facă fructe cu mine. De asta epatez, pentru că eu..de fapt Iggy asta e altă poveste.
Iggy nu înțelegea ce înseamnă să epatezi, dar nici nu știa cum să întrebe.
-Cum adică să facă fructe cu tine, David Bowie. Vorbești prostii. Soră-mea spune că ești drăguț, dar te îmbraci ca o fată.
Tânăr și blond David se opri în mijlocul cărării, în mijlocul pădurii, în mijlocul, ireproșabil centrat, a ceea ce el cunoștea, precis și perfect, ca fiind universul; univers care radia din el în mod firesc (cu naturalețe), după cum își demonstrase chiar în urmă cu două luni trimițând unde sonore în toate direcțiile; măsurându-le frecvențele si ratele de recul. Pe piept, în dreptul sfârcurilor erau cusute două inimi aproape cu un cap mai sus de unde se deschideau larg ochii lui Iggy Artbuckle.
-A zis soră-ta asta?
-Da, tot timpul vorbește despre tine. Chiar ieri la cină am auzit-o zicând că ești atât de frumos, cum probabil nici un băiat de la școala ei nu e. Povestea că a fost vineri la tine la concert, într-un bar, și mama a întrebat-o dacă iar erai dubios și ea a zis că da și au început să râdă amândouă ca apucatele. Mama a rugat-o să-i povestească și ei cum ai apărut pe scenă. La care tata s-a înfuriat, a început să țipe la toți; ne-a zis să ne vedem de treabă: 'la masă se mănâncă, nu se vorbește'. Apoi a luat-o pe mama în bucătărie. Se auzea cum o certa: 'Chestiile astea nu se discută la masă" sau "Bulangiul ăla de ...., să nu mai aud de el în fața lui Iggy", "Și pe ea numai tu o încurajezi, îi dai apă la moară, iese afară cu dumnezeu știe cine, cine s-ar duce la concertele travestitului ăla? decât degenerati.."
-Gata, gata, am înțeles, David puse o mână pe creștetul puștiului. "Ce cocalar, auzi, bulangiu, haha." Simți cum crește ceva în el și îl încălzește plăcut. Deci și maică-sa era curioasă cum mă îmbrac. Se studie scurt în minte și se îndrăgosti pe loc, din nou, de el.
Deci chiar crede că sunt drăguț.
-Spune-i că și mie îmi place de ea, spune-i că am văzut-o vineri; nu am avut cum să mai stau. Și dacă tot zice că mă îmbrac ca.. o fată, spune-i că vreau neapărat topul ăla roșu, pe care îl avea atunci. Să mi-l trimită prin tine săptămâna asta.
Artbuckle era fericit, noaptea era noapte acum, dar nu-i mai păsa, nu-i era frig. Îi venea să țopăie; în ultima clipa se rusină. Nu vroia să se facă de râs acum, când era prietenul(era prietenul - simțea că e un pic cam mult spus( dar trebuia să îi ducă ceva acasă; nu așa îl rugase?; tot era ceva)) lui David Bowie. Îi îmbrățișă picioarele, cu ambele mâini, și rămase așa, lipit. Iggy Artbuckle în extaz.
În David se treziră, în același timp, mai multe seturi de sentimente amestecate. Înduioșat, începu să îl mângâie, cu o mână absentă, pe cap și cu cealaltă pe spate. Carnea puștiului era vie și caldă; se simțea roz acolo unde degetele atingeau pielea.
-Iggy, omule. Potolește-te, ce naiba.. hai mai bine să mergem. Maică-ta o să-ți facă gură. Pariez că te așteaptă cu masa. "Ce copil frichit, dar simpatic" Bowie nu se vedea pe el deloc în puștiul ăsta grăsuț și feelingos.
Continuară drumul prin pădure și drumul îi purta prin intuneric, prin forme intricate, turnate din aceeași substanță din care se fac coșmarurile, pe lângă flori violet, care chiar și în beznă radiau suspicioase și perene; prin luminisuri umplute cu lumina lunii, care nu știe să facă nimic altceva; până la podul de lemn care ducea spre casa Artbuckle. Se opriră. În noapte, nu se vedeau decât pantalonii albi și mulați ai lui David Bowie. Fața lui, ascunsă în umbră, continua să radieze tăcut universul din jurul lor. Toate cuantele, din toate dimensiunile, toate își aduceau aminte de malul de liniște din tenul perfect al lui David
-OK, Iggy. Du-te acasă acum, spune-le alor tăi că te-am adus până aici. Și Iggy? mai știi ce trebuie să-i spui soră-tii, da?
-Da, David, dle Bowie. O să vin neapărat, săptămâna asta. Alice o să fie încântată sa-ți dea topul, sunt sigur, și dacă nu...o să-l fur.
În ochii puștiului se citea o stea.
-Aha. OK, bos. Ai grijă de tine. Știi unde stau, nu? În spate la CEC, mă găsești sigur, acasă în fiecare zi. Până în patru. Da, Iggy?
-Da, sigur (el s-ar fi dus și acum).
-Aha, și auzi. Mai stai o secundă.
David Bowie, ascuțit ca o sabie ninja, își scoase o țigară.
-Vrei?
-Da, adică nu, nu, nu știu...Iggy era în impas.
-Nu fumezi, înțeleg, e în regulă. David Bowie îl privi altfel o secunda și apoi..
-Câți ani ai tu, Iggy?
-12. (și in secunda următoare, în capul celui mai mic Artbuckle, începu un vârtej din care avea să se dezmeticească abia ore mai târziu, când în pijamale îmbrăcat, băgat în pat și învelit avea să se ierte într-un final pentru că își DĂDUSE VÂRSTA ADEVĂRATĂ; măcar 13..)
-Și n-ai mai fumat niciodată.
-Ba da, minți Iggy, la școală, odată, dar nu mi-a plăcut.
David Bowie prindea niște vibrații care se întorceau din spațiu. Drept, blond, cu pantalonii albi; îi mai rămânea destul procesor pentru încă un gând , un proiect nou, îl măsura prin întuneric pe celălalt erou al povestirii.
Iggy Artbuckle, prins încă în haosul din capul lui, din care nu înțelegea nici el decât bucăți disparate gen "măcar 13" "arăt de 14" "nu, de fumat n-am fumat, dar odata m-am îmbătat cu lichior", Iggy Artbuckle pe podețul din fata casei Artbuckle, nu mai recunoscu nimic din universul pe care-l radia, tăcut și vibrant, David Bowie și în care el însuși locuise timp de 12 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu