nu stiu cum sa incep. probabil o sa fie o povestire scurta, pentru ca timpul meu e limitat, asa ca ar trebui sa ma intorc cu trei zile in urma cand am alunecat pe gheata din nou. imaginea cu gheata e naspa si nu se potriveste macar un pic cu actiunile mele, tabieturi de care imi vine atat de greu sa ma despart, chiar si acum cand toata lumea le-a parasit, toti au plecat fara sa se mai uite inapoi s-au dus pe drumul lor, numai eu cu inima mea mare, am acceptat sa mai stau la o cafea, mi se parea aiurea sa le las singure acolo in bucataria aia, atat de alb varuita, si atat de intunecoasa incat trebuia sa bem cafeaua cu lumina aprinsa, la orele 10 ale diminetii, va dati seama? mi se strangea inima, le vedeam fetele palide de la lumina aia bolnavicioasa si nu puteam, caracterul meu slab ma impins intotdeauna sa fac front comun cu altii la fel, nu puteam sa nu ii judec aspru pe aia care plecasera asa in graba, fara o vorba buna nimic. am stat atunci pentru ca asa gandeam, desi asezandu-ma pe scaunul ce mi se oferea stiam in gand ca nu e bine nici asa, ca oricat as fi fraternizat eu cu sentimentul lor de abandon, cinstit cu mine insumi trebuia sa fiu: abia asteptam sa plec.
cand a venit cafeaua am jurat ca nu stau nici o clipa peste treizeci de minute, nici o secunda in plus. ramas singur in casa, atentia lor de rude batrane, bolnave si fara copii, mai mult, centrul atentiei chiar, trecea cu mult peste limita la care te scarbesti, se transforma in frica si sorbind cu grija din cafea sa nu ma frig, simteam frica cum ia in greutate, cum i se ingroasa gleznele, are greturi chiar, (greturile se transmiteau si la mine, ma apucau niste fiori, o tensiune asa in muschi, si ma trezeam ca batai din picior sau ca imi tremura un umar), si inevitabil a inceput sa-i creasca burta, o burta mare si scarboasa, cu pielea verde si vene sparte, inauntrul ei crestea cel mai urat copil al fricii, groaza. vedeam astea cu ochii mintii, in timp ce incercam sa port o conversatie civilizata, sa fiu dragut, si cu atat mai oribil era ca era doar in capul meu, altfel as fi putut sa-mi feresc privirea, sa intorc capul, sa fug poate, cine stie...peste toate incercam sa fiu puternic, sa le dau prin exemplul meu speranta, cum stiam ca se face in cazuri dificile, sa le insuflu curaj, sa sadesc adanc in constiinta lor ideea mult vehiculata in situatii dificile, ca farmecul vietii sta in experienta, nu in succes. astfel judecam eu, avand la indemana curajul, ei sa poata ridica ideea la nivel de adevar absolut, si adevarul sa-i duca la lumina, vorbeam mult, dadeam detalii, inflorituri si zambete doamnelor, ma insufletisem un pic de la cafea si esuam lamentabil. la cuvintele mele frumoase, la teoriile mele menite sa-ti umple inima de caldura, adevaruri incontestabile, atat de evident demonstrate ca muntii auzindu-le ar fi plecat in pribegie, rusinandu-se in fata vesniciei adevarate, intalneam priviri stranii, ochi care ma sorbeau, cu admiratie si dragoste, pe fiecare scaun, plus cineva care venise din camera vecina sa ma asculte si se oprise in pragul usii cu sfiala, eram inconjurat de discipoli, isi luau rolul in serios, pe o matusa am surprins-o cum incerca sa-si tina respiratia, era un dezastru. nu intelegeau nimic, erau siguri ca am dreptate, era atat de evident pentru ei, incat nu vedeau rostul de a prelucra informatia in vreun fel. cel cu memoria mai buna dintre ei, avea sa noteze ce a retinut urmand apoi ca vorbele mele sa fie amintite cu gravitatea cuvenita, de fiecare data cand discutia ar fi dus lipsa de un element asupra carora toti sa poata fi de acord, un moment binevenit de respiro, cum e si semnul crucii. mai mult, nici eu nu credeam nimic din ce spuneam, si atunci cand o faceam era 70 la suta din cauza argumentarii ireprosabile, o lucrasem bine si o spusesem de atatea ori, in atatea locuri pentru ca suna bine, si uneori avea chiar si efecte, dar astia erau pe departe cea mai amarata adunatura de ignoranti, pe care as fi putut spera vreodata sa o intalnesc. dragostea lor era atat de fanatica si de stupida, oricat de optimist as fi fost, nu puteam sa le dau vreo sansa, cat de mica, afectiunea asta bolnava curgea din ei in efluvii venind din toate directiile gresite, se transforma brusc in lacomie, pofte de animal, reactii necontrolate, dureri greu si pentru scurt timp potolite, fierbeau in ei si cand interactionau, imi parea ca vad doua oale mari de ciorba, pline pana la buza, care mergand pe un culoar mai stramt, se lovesc cu zgomot sec si varsa una pe alta si pe jos, bors si zarzavaturi fierte.
facusem o greseala, o prostie oricum ai fi privit-o. orice speranta le-as fi putut da nu numai ca ar fi fost o minciuna, dar mai mult ca sigur ca ar fi folosit-o intr-un mod cat se poate de gresit. erau in jurul meu, citeam in sufletele lor, dupa tremuraturi si destule fiinte din acelea care isi fac un hobby din dezamagiri, aruncandu-se cu o inconstienta, viclean planificata in situatii fara iesire, drame care apoi ofera material pentru multe nopti planse si pline de intrebari gresite. gresisem da si ma simteam ca felul principal la o masa de canibali. ma iubeau neconditionat pentru ca ramasesem, si abia asteptau sa ma urasca si sa planga in urma mea, si chiar daca imi dadeam seama acum ce bine actionasera prietenii mei, nesimtitii oameniii moderni, focusati cum ma referisem la ei mai devreme in timpul discursului, eram un prost si slab, si nu reuseam sa stabilesc care din atribute il crea pe celalalt, simteam ca mai e ceva ce-mi scapa, asta era starea mea de spirit, la finalul celor 30 de minute, si ei simtindu-mi slabiciunea au profitat.
am ramas pana la urma si la dulceata...
(punctele de suspensie spun in cazul de fata mai multe decat as putea eu sa zic mai ales ca ducandu-ma cu gandul la timpurile alea, exact asa ma simt)
am inceput pana la urma, si ma uimesc singur de unde am ales sa incep, in prima faza mi se parea cinstit sa ma intorc inapoi doar cu trei zile, si trei nopti nedormite, si oricum nu ar conta, pentru ca de unde privesc eu lucrurile( foarte la propriu e folosit aici, 'privesc'), ce e important in economia fazei, e ce mi se intampla acum, as mai putea sa adaug un singur lucru, in caz ca cineva a observat ca am inceput sa vorbesc despre alunecat pe gheata, alegere care nu-mi place (poate chiar o modific si atunci paranteza asta nu o sa mai aibe sens), dar pe care am pus-o acolo crezand ca indulcesc adevarata natura a tabieturilor mele, despre care acelasi cititor atent a vazut ca vorbesc urat, dar cu natura umana, carne, oase, abilitatea de a sta la masa etc. si cu asta sper ca am limpezit orice confuzie.
totul a inceput de fapt cred ca prin a doua zi. noaptea de dinainte imi lasase rani adanci, si lumina zilei nu reusise sa la acopere, ba din contra, sufletul meu se arata neincrezator in promisiunile de bine, soare si somn din fata. scurte momente de fericire intensa, se spargeau de stanci, in empatie din aia patetica cu lacrimi si durere pentru greseli din trecut, ma framantam pentru cate o amintire, dadeam din maini si bolboroseam "nu nu nu", ma simteam atat de neputincios in fata sortii care ne conduce oarba, sau plangeam cand vedeam o greseala peste care trecusem cu vederea pana atunci, si gandul ca ranisem pe cineva, ireaparabil iar avea efecte efervescente, etc. pentru ca peste 5 minute sa vad ca viata e atat de frumoasa si cum prin munca si dragoste doar, fara nimic altceva se atinge adevaratul potential, sa fii om, sa traiesti fiecare moment mi se parea atat de minunat, mai ales odata pe la pranz era, eram asezat pe jos in baie, ramasesem asa rezemat de masina de spalat dupa ce plansesem pentru pisic, caruia uitasem sa ii fac curat si mi se parea ca sufera atat de tare din cauza mea care sunt un nemernic, incat am simtit ca trebuie sa il rog sa ma ierte, stiam ca nu poate sa o faca si asta ma sfasia si mai tare, si cred ca l-am mangaiat vreo juma de ora si am plans, langa ladita cu nisip. la un moment dat s-a plictisit si a plecat, dar eu ramas acolo inca o perioada nu stiu cat
am inceput sa ma gandesc la divinitate. ma incerca un sentiment de jena din cauza asta, nu dadeam cumva dovada de nerecunostinta, punandu-mi intrebari in legatura cu originea darului? jena venea acum si din cauza faptului ca mult timp fusesem ateu convins, si doar de cativa ani recunoscusem ca sigura existenta lui dumnezeu, fara sa incep sa practic vreuna din variante, ma documentam doar. acum descoperisem usa si nu una prin care sa treci ci una pe care doar astepti si iti vine.
a ajuns acasa si s-a imbracat exact la fel in acelasi galben pal in care fusese totdeauna, numai ca in zilele care trecusera atunci avusese loc o schimbare draga si mie in culoarea aia si acum simteam ca placerea venea din razuitul ei simteam o nevoie nebuna sa curat macar un pic, un colt si in casa se facea ba frig ba cald si razuiam razuiam cand puteam pe furis si nu-mi ajungea, nu era destul, atat de bine si
atat
atat
atat altceva nimic nu mai este
apoi mi-am adus aminte
multumesc
cand a venit cafeaua am jurat ca nu stau nici o clipa peste treizeci de minute, nici o secunda in plus. ramas singur in casa, atentia lor de rude batrane, bolnave si fara copii, mai mult, centrul atentiei chiar, trecea cu mult peste limita la care te scarbesti, se transforma in frica si sorbind cu grija din cafea sa nu ma frig, simteam frica cum ia in greutate, cum i se ingroasa gleznele, are greturi chiar, (greturile se transmiteau si la mine, ma apucau niste fiori, o tensiune asa in muschi, si ma trezeam ca batai din picior sau ca imi tremura un umar), si inevitabil a inceput sa-i creasca burta, o burta mare si scarboasa, cu pielea verde si vene sparte, inauntrul ei crestea cel mai urat copil al fricii, groaza. vedeam astea cu ochii mintii, in timp ce incercam sa port o conversatie civilizata, sa fiu dragut, si cu atat mai oribil era ca era doar in capul meu, altfel as fi putut sa-mi feresc privirea, sa intorc capul, sa fug poate, cine stie...peste toate incercam sa fiu puternic, sa le dau prin exemplul meu speranta, cum stiam ca se face in cazuri dificile, sa le insuflu curaj, sa sadesc adanc in constiinta lor ideea mult vehiculata in situatii dificile, ca farmecul vietii sta in experienta, nu in succes. astfel judecam eu, avand la indemana curajul, ei sa poata ridica ideea la nivel de adevar absolut, si adevarul sa-i duca la lumina, vorbeam mult, dadeam detalii, inflorituri si zambete doamnelor, ma insufletisem un pic de la cafea si esuam lamentabil. la cuvintele mele frumoase, la teoriile mele menite sa-ti umple inima de caldura, adevaruri incontestabile, atat de evident demonstrate ca muntii auzindu-le ar fi plecat in pribegie, rusinandu-se in fata vesniciei adevarate, intalneam priviri stranii, ochi care ma sorbeau, cu admiratie si dragoste, pe fiecare scaun, plus cineva care venise din camera vecina sa ma asculte si se oprise in pragul usii cu sfiala, eram inconjurat de discipoli, isi luau rolul in serios, pe o matusa am surprins-o cum incerca sa-si tina respiratia, era un dezastru. nu intelegeau nimic, erau siguri ca am dreptate, era atat de evident pentru ei, incat nu vedeau rostul de a prelucra informatia in vreun fel. cel cu memoria mai buna dintre ei, avea sa noteze ce a retinut urmand apoi ca vorbele mele sa fie amintite cu gravitatea cuvenita, de fiecare data cand discutia ar fi dus lipsa de un element asupra carora toti sa poata fi de acord, un moment binevenit de respiro, cum e si semnul crucii. mai mult, nici eu nu credeam nimic din ce spuneam, si atunci cand o faceam era 70 la suta din cauza argumentarii ireprosabile, o lucrasem bine si o spusesem de atatea ori, in atatea locuri pentru ca suna bine, si uneori avea chiar si efecte, dar astia erau pe departe cea mai amarata adunatura de ignoranti, pe care as fi putut spera vreodata sa o intalnesc. dragostea lor era atat de fanatica si de stupida, oricat de optimist as fi fost, nu puteam sa le dau vreo sansa, cat de mica, afectiunea asta bolnava curgea din ei in efluvii venind din toate directiile gresite, se transforma brusc in lacomie, pofte de animal, reactii necontrolate, dureri greu si pentru scurt timp potolite, fierbeau in ei si cand interactionau, imi parea ca vad doua oale mari de ciorba, pline pana la buza, care mergand pe un culoar mai stramt, se lovesc cu zgomot sec si varsa una pe alta si pe jos, bors si zarzavaturi fierte.
facusem o greseala, o prostie oricum ai fi privit-o. orice speranta le-as fi putut da nu numai ca ar fi fost o minciuna, dar mai mult ca sigur ca ar fi folosit-o intr-un mod cat se poate de gresit. erau in jurul meu, citeam in sufletele lor, dupa tremuraturi si destule fiinte din acelea care isi fac un hobby din dezamagiri, aruncandu-se cu o inconstienta, viclean planificata in situatii fara iesire, drame care apoi ofera material pentru multe nopti planse si pline de intrebari gresite. gresisem da si ma simteam ca felul principal la o masa de canibali. ma iubeau neconditionat pentru ca ramasesem, si abia asteptau sa ma urasca si sa planga in urma mea, si chiar daca imi dadeam seama acum ce bine actionasera prietenii mei, nesimtitii oameniii moderni, focusati cum ma referisem la ei mai devreme in timpul discursului, eram un prost si slab, si nu reuseam sa stabilesc care din atribute il crea pe celalalt, simteam ca mai e ceva ce-mi scapa, asta era starea mea de spirit, la finalul celor 30 de minute, si ei simtindu-mi slabiciunea au profitat.
am ramas pana la urma si la dulceata...
(punctele de suspensie spun in cazul de fata mai multe decat as putea eu sa zic mai ales ca ducandu-ma cu gandul la timpurile alea, exact asa ma simt)
am inceput pana la urma, si ma uimesc singur de unde am ales sa incep, in prima faza mi se parea cinstit sa ma intorc inapoi doar cu trei zile, si trei nopti nedormite, si oricum nu ar conta, pentru ca de unde privesc eu lucrurile( foarte la propriu e folosit aici, 'privesc'), ce e important in economia fazei, e ce mi se intampla acum, as mai putea sa adaug un singur lucru, in caz ca cineva a observat ca am inceput sa vorbesc despre alunecat pe gheata, alegere care nu-mi place (poate chiar o modific si atunci paranteza asta nu o sa mai aibe sens), dar pe care am pus-o acolo crezand ca indulcesc adevarata natura a tabieturilor mele, despre care acelasi cititor atent a vazut ca vorbesc urat, dar cu natura umana, carne, oase, abilitatea de a sta la masa etc. si cu asta sper ca am limpezit orice confuzie.
totul a inceput de fapt cred ca prin a doua zi. noaptea de dinainte imi lasase rani adanci, si lumina zilei nu reusise sa la acopere, ba din contra, sufletul meu se arata neincrezator in promisiunile de bine, soare si somn din fata. scurte momente de fericire intensa, se spargeau de stanci, in empatie din aia patetica cu lacrimi si durere pentru greseli din trecut, ma framantam pentru cate o amintire, dadeam din maini si bolboroseam "nu nu nu", ma simteam atat de neputincios in fata sortii care ne conduce oarba, sau plangeam cand vedeam o greseala peste care trecusem cu vederea pana atunci, si gandul ca ranisem pe cineva, ireaparabil iar avea efecte efervescente, etc. pentru ca peste 5 minute sa vad ca viata e atat de frumoasa si cum prin munca si dragoste doar, fara nimic altceva se atinge adevaratul potential, sa fii om, sa traiesti fiecare moment mi se parea atat de minunat, mai ales odata pe la pranz era, eram asezat pe jos in baie, ramasesem asa rezemat de masina de spalat dupa ce plansesem pentru pisic, caruia uitasem sa ii fac curat si mi se parea ca sufera atat de tare din cauza mea care sunt un nemernic, incat am simtit ca trebuie sa il rog sa ma ierte, stiam ca nu poate sa o faca si asta ma sfasia si mai tare, si cred ca l-am mangaiat vreo juma de ora si am plans, langa ladita cu nisip. la un moment dat s-a plictisit si a plecat, dar eu ramas acolo inca o perioada nu stiu cat
am inceput sa ma gandesc la divinitate. ma incerca un sentiment de jena din cauza asta, nu dadeam cumva dovada de nerecunostinta, punandu-mi intrebari in legatura cu originea darului? jena venea acum si din cauza faptului ca mult timp fusesem ateu convins, si doar de cativa ani recunoscusem ca sigura existenta lui dumnezeu, fara sa incep sa practic vreuna din variante, ma documentam doar. acum descoperisem usa si nu una prin care sa treci ci una pe care doar astepti si iti vine.
a ajuns acasa si s-a imbracat exact la fel in acelasi galben pal in care fusese totdeauna, numai ca in zilele care trecusera atunci avusese loc o schimbare draga si mie in culoarea aia si acum simteam ca placerea venea din razuitul ei simteam o nevoie nebuna sa curat macar un pic, un colt si in casa se facea ba frig ba cald si razuiam razuiam cand puteam pe furis si nu-mi ajungea, nu era destul, atat de bine si
atat
atat
atat altceva nimic nu mai este
apoi mi-am adus aminte
multumesc