singur pe marginea chiuvetei.
"trebuie sa fie luna plina deseara, trebuie, sigur e, o sa fie, o sa fie, trebuie, trebuie..."
"cine'a vorbit? cine a zis asa". glasul nu e deloc al meu si ma sperie serios ideea ca de data asta chiar era altcineva...
"cine? cine?" soptesc si toata lumea aude, nu zic nimic dar simt ca dezaproba, ca dezaporb ce? faptul ca vorbesc cel mai probabil asta e, nici mie nu mi se pare ok, as vrea sa ma scuz pentru faptul ca sunt patetic, incep in cap o compunere scurta: "nu e asa cum judecati voi, e chiar mai rau..." asta ar putea fi titlu, si titlu si prima fraza, prin repetitie arat ca stiu sunt constient ca e grav. e foarte grav. ma gandesc la asta, fara sa ma opresc din leganat. e o introducere buna, mi se pare din ce in ce mai mult asa, e misto da,da. mi se pune in fata planul textului, ce misto e repet in gand, ce misto e, e misto, e asa misto, fac un cantecel pe loc. e din trei ritmuri diferite si are cuvintele ce misto e, incep si le amestec. intai timid, apoi prea curajos si mi se pare ca ma incurc. ma simt ca un pianist in concert, asa ma gandesc eu ca un maestru chiar daca se incurca pe scena ii fata a mii de oameni (e mult mii pentru un concert de pian, asa cred, si imi vine sa plang brusc pentru ca vad miile de oameni care ma asteapta sa incep, presiunea e fantastica, dar eu nu sunt emotionat de loc, ma vad pasind calm pe scena in ropote de aplauze, cum salut si multmesc calduros, elegant... ratez. nu la prima masura si nici la a doua si falsez o data si iar, si simt ca sunt ok pot sa trec peste asta sunt abia la inceput, as putea sa ma scot cu o gluma, dar nu pot vorbi, imi bate inima prea tare. ma opresc sa-mi inghit nodurile si toata lumea se uita la mine, trebuie sa fug cat mai departe, cat cat mai departe si
rasuflarea imi revine in parc dar degeaba.
"trebuie sa fie luna plina deseara, trebuie, sigur e, o sa fie, o sa fie, trebuie, trebuie..."
"cine'a vorbit? cine a zis asa". glasul nu e deloc al meu si ma sperie serios ideea ca de data asta chiar era altcineva...
"cine? cine?" soptesc si toata lumea aude, nu zic nimic dar simt ca dezaproba, ca dezaporb ce? faptul ca vorbesc cel mai probabil asta e, nici mie nu mi se pare ok, as vrea sa ma scuz pentru faptul ca sunt patetic, incep in cap o compunere scurta: "nu e asa cum judecati voi, e chiar mai rau..." asta ar putea fi titlu, si titlu si prima fraza, prin repetitie arat ca stiu sunt constient ca e grav. e foarte grav. ma gandesc la asta, fara sa ma opresc din leganat. e o introducere buna, mi se pare din ce in ce mai mult asa, e misto da,da. mi se pune in fata planul textului, ce misto e repet in gand, ce misto e, e misto, e asa misto, fac un cantecel pe loc. e din trei ritmuri diferite si are cuvintele ce misto e, incep si le amestec. intai timid, apoi prea curajos si mi se pare ca ma incurc. ma simt ca un pianist in concert, asa ma gandesc eu ca un maestru chiar daca se incurca pe scena ii fata a mii de oameni (e mult mii pentru un concert de pian, asa cred, si imi vine sa plang brusc pentru ca vad miile de oameni care ma asteapta sa incep, presiunea e fantastica, dar eu nu sunt emotionat de loc, ma vad pasind calm pe scena in ropote de aplauze, cum salut si multmesc calduros, elegant... ratez. nu la prima masura si nici la a doua si falsez o data si iar, si simt ca sunt ok pot sa trec peste asta sunt abia la inceput, as putea sa ma scot cu o gluma, dar nu pot vorbi, imi bate inima prea tare. ma opresc sa-mi inghit nodurile si toata lumea se uita la mine, trebuie sa fug cat mai departe, cat cat mai departe si
rasuflarea imi revine in parc dar degeaba.